Eu am o amintire dureroasa, gen "Vai de picioare!", dar si placuta in acelasi timp legata de poza asta. Eu merg destul de greu si tatal meu era foarte determinat sa ma vindece. Un doctor pediatru ii spusese ca daca merg suficient de mult pe jos, intr-un final voi ajunge sa merg normal. A fost doar un mit, dar rezultatul era ca in fiecare zi de week-end si in vacante mergeam de-mi plangeam de mila. Astfel, din stanga pozei, de la intrarea in Mamaia stiam fiecare pietricica pana la ultimul hotel din dreapta acolo unde intorcea 41, cred ca asta era numarul. Partea grozava era ca tatal meu era un tip fermecator si nu faceam zece pasi fara sa ma faca sa izbucnesc in ras macar o data si tot drumul devenea numai voie buna, distractie, poante si glume, de-mi parea rau cand ajungeam la sala de jocuri de la capatul Mamaiei, unde opream pentru "ajustare", cum ii placea sa spuna. Nu erau jocuri de noroc, nici video, ci mecanice, cum se vad numai la antichtati: flipere, pusti cu patul de lemn, mini-bowling sau hardughii imense cu volan si televizoare greoaie pe care se simulau cursele auto. Pe urma luam autobuzul sau, mai tarziu, troleibuzul si ne opream la Cazinou din Mamaia, cautam presa, daca se putea straina (Le Monde, Le Figaro; cand gaseam Paris Match era sarbatoare) si Litoralul, daca nu, doar Litoralul si poposeam la cofetaria Casino, tata la cafea citindu-mi bancurile din Litoralul, eu la prajitura si suc hlizindu-ma tot timpul. Abia apoi, trecut de pranz, dadeam pe la plaja, pe undeva pe un pixel cafeniu din imaginea de mai sus.
Eu am o amintire dureroasa, gen "Vai de picioare!", dar si placuta in acelasi timp legata de poza asta. Eu merg destul de greu si tatal meu era foarte determinat sa ma vindece. Un doctor pediatru ii spusese ca daca merg suficient de mult pe jos, intr-un final voi ajunge sa merg normal. A fost doar un mit, dar rezultatul era ca in fiecare zi de week-end si in vacante mergeam de-mi plangeam de mila. Astfel, din stanga pozei, de la intrarea in Mamaia stiam fiecare pietricica pana la ultimul hotel din dreapta acolo unde intorcea 41, cred ca asta era numarul. Partea grozava era ca tatal meu era un tip fermecator si nu faceam zece pasi fara sa ma faca sa izbucnesc in ras macar o data si tot drumul devenea numai voie buna, distractie, poante si glume, de-mi parea rau cand ajungeam la sala de jocuri de la capatul Mamaiei, unde opream pentru "ajustare", cum ii placea sa spuna. Nu erau jocuri de noroc, nici video, ci mecanice, cum se vad numai la antichtati: flipere, pusti cu patul de lemn, mini-bowling sau hardughii imense cu volan si televizoare greoaie pe care se simulau cursele auto. Pe urma luam autobuzul sau, mai tarziu, troleibuzul si ne opream la Cazinou din Mamaia, cautam presa, daca se putea straina (Le Monde, Le Figaro; cand gaseam Paris Match era sarbatoare) si Litoralul, daca nu, doar Litoralul si poposeam la cofetaria Casino, tata la cafea citindu-mi bancurile din Litoralul, eu la prajitura si suc hlizindu-ma tot timpul. Abia apoi, trecut de pranz, dadeam pe la plaja, pe undeva pe un pixel cafeniu din imaginea de mai sus.
ReplyDelete